Demonul care tortura femeile leneșe și alte mituri dubioase din Muntenia

În Muntenia ai Capitala, prima autostradă din România, dar probabil nu știai că ai și uriașii munților, șerpii vrăjiți sau Joimărițe (orice ar fi). Oricum ar părea acum, și în orașele mari din regiune, zona are o cultură bogată în semnificații și reprezentări mitologice, împletite cu superstiții și povești. Multe au și rămas, într-o formă sau alta, până în prezent în obiceiurile și tradițiile localnicilor.

Aflată la răscrucea influențelor marilor culturi învecinate, Muntenia a reușit să păstreze nealterate o serie de datini, sărbători și ritualuri specifice, ale căror origini izvorăsc din cele mai îndepărtate vremuri, când pe aceste meleaguri viețuiau geto-dacii.

Este, totodată, poate regiunea românească cea mai bogată în creaturi mitologice. Sunt regăsite în basme, legende, în obiceiuri și tradiții, în receptivitatea la superstiții și, nu în ultimul rând, în colinde, jocuri și în portul popular.

Mai mult, muntenii au tradiția unei legături strânse cu natura, ale cărei manifestări au avut asupra lor influențe decisive pentru îndeletnicirile grație cărora își asigurau cele necesare traiului de zi cu zi, de la păstorit la vânat și de la extragerea și prelucrarea minereurilor la cioplitul lemnului. Și dacă tot ai auzit până acum cuvintele „codrul frate cu românul”, e ceva acolo de explorat. Munții au oferit protecție și loc de refugiu, așa că au devenit sursă pentru multe obiceiuri și credințe.

Da, munții ăștia n-au doar tunelurile dacilor. Iar chestiunea existenței în trecut a unor ființe de statură gigantică în Bucegi continuă să dea apă la moară și în ziua de azi pasionaților de istorisiri bizare.

Primele relatări cu privire la acest subiect pot fi plasate în trecutul îndepărtat al oamenilor care au populat această zonă. Pentru un motiv sau altul, a fost păstrată memoria unor legende care afirmă cu tărie că Uriașii ar fi trăit cu adevărat. Aceștia sunt făpturi omenești de proporții gigantice, ale căror cunoștințe și practici depășeau cu mult capacitatea de înțelegere a oamenilor obișnuiți.

Este, totodată, ideea care se află la temelia multor basme din bătrâni cu protagoniști Uriașii – fie ei de parte bărbătească sau de parte femeiască. Miturile s-au propagat și au ajuns în vremurile mai moderne să inspire o bogată literatură care oscilează între fantezie și abordări masonice. Acestea din urmă alimentează teorii potrivit cărora măruntaiele Bucegilor ar găzdui și în prezent structuri incredibile. Iar protecția acestora ar fi asigurată de scuturi energetice activate de tehnologii necunoscute omului. Firesc, ar fi și prevăzute cu încăperi gigantice la nivelul cărora s-ar afla mobilier sculptat în piatră, de dimensiuni care sugerează că ar fi fost destinate unor ființe de staturi impresionante.

Nu este de mirare că în Muntenia poveștile cu Uriași sunt spuse copiilor încă de la vârste foarte fragede ca și acum ar fi ceva absolut firesc. În anumite basme de acest tip, protagoniștii gigantici sunt numiți „Jidovi”.

Mitul Uriașilor din Bucegi pare să fi împrumutat ceva din rezonanțele biblice ale vechiului Testament, dar și din „Cartea lui Enoh”. „[...] În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime” se arată în Facerea 6, 4). 

„Cât este de mare templul lui Dumnezeu și cât de întins locul stăpânirii Lui. Mare este și n-are sfârșit, înalt și nemăsurat! Acolo au fost uriașii cei vestiți, înalți la statură și iscusiți în război. Nu pe aceștia i-a ales Dumnezeu, nici calea științei nu le-a dat; pierit-au, pentru că n-au avut înțelepciune; pierit-au prin nebunia lor.” (Baruh 3, 24-28)

Iar folclorul autohton nu putea să nu genereze la rândul sau alte povești.

Alte creaturi bizare sunt legate de fiecare dată de o serie de elemente ale naturii, de forme de relief ale zonei, sau de rețeaua hidrografică. Astfel, apele dulci ale muntenilor – fie ele curgătoare sau stătătoare – au darul de a adăposti o așa-numită Știmă. E un fel de divinitate primitivă, înzestrată cu puteri supranaturale, care pretindea un sacrificiu uman pentru a i se câștiga bunăvoința.

Acestei creaturi, reprezentate printr-o apariție feminină asemănătoare faimoaselor sirene, i se atribuie pe plan local, încă din vremuri străvechi, puteri supranaturale. E și socotită responsabilă atât pentru viituri și vâltori periculoase, cât și pentru perioadele de secetă cumplită.

O altă creatură feminină frecvent regăsită în folclorul popular muntenesc este și Muma Pădurii – personaj care nu părăsește codrii deși care împăduresc versanții muntoși ai Carpaților Meridionali. Aici ea își pândește victimele umane în umbra deasă a arborilor seculari.

Muma Pădurii este reprezentată ca un fel de vrăjitoare plină de răutate, cu înfățișare hidoasă, gârbovită, cu plete lungi și încâlcite, nas încovoiat și sprijinită într-un ciomag noduros. Este capabilă să prepare otrăvuri și poțiuni cu puteri magice, dar și să pună la cale capcane pentru nefericiții care s-ar rătăci pe cărările pădurii.

Joimărița este socotită drept sora Mumii Pădurii. Este fel de înfricoșătoare, dar asociată focului și nu pădurii. Iată ce afli de la dr. Ion Ghinoiu în materialul său intitulat „Joimărița – Zeiță a morții” (2010): „Joimărița are o înfățișare respingătoare: capul uriaș, părul lung și despletit, dinții lați și gura căscată, asemuindu-se cu o babă zmeoaică, cu o stafie sau cu un animal înfricoșător. Uneltele ei de pedeapsă și tortură, pe care le poartă cu sine, sunt legate de foc: căldărușă cu jar și vatraiul.”

Dar această creatură pare să fi suferit anumite metamorfoze în procesul de transpunere a propriilor acțiuni la nivelul datinilor muntenești. „Cu timpul, Joimărița, ca protagonistă a ritului funerar de incinerare specific populației autohtone geto-dace, devine un personaj justițiar, care controlează și pedepsește în noaptea de Joimari fetele și femeile leneșe care nu reușesc să-și termine de tors fuioarele de lână. Neiertătoare, aceasta folosea mijloace cumplite de tortură: le ardea degetele și mâinile, le pârlea părul și unghiile sau le incendia fuioarele netoarse.”

Din punct de vedere al felului de trai, vieții materiale și spirituale a muntenilor, s-ar putea spune așadar că Joimărița ar fi chiar mai importantă decât soră-sa Muma Pădurii, mai temută și mai bine înrădăcinată în contextul etnografic local.

Dincolo de aceste elemente, și șarpele are un loc al său, din cultura geto-dacilor și până mai târziu, spre vremurile moderne. Șarpele era reprezentat frecvent la nivelul obiectelor de podoabă, având fără îndoială o semnificație magică. Stau dovadă descoperirilor realizate în cadrul siturilor complexelor dacice din Muntenia, de la Colonești-Mărunței și Mătăsaru.

O caracteristică interesantă a străvechilor reprezentări mitologice a șarpelui este însă legată de varietatea fuziunii acestui animal cu alte tipuri de elemente ale faunei locale: uneori avea cap de lup, alteori cap de acvilă. Sau putea chiar apărea precum un soi de reptilă cu trei capete – de fiecare dată însă dominată de om.

Recuzita de luptă a războinicilor geto-daci cuprindea astfel de reprezentări pe scuturi, coifuri, centuri lucrate în piele, efigii, mânere de pumnale sau platoșe, în timp ce șarpele obișnuit apărea mai degrabă în colecția obiectelor de podoabă – brățări și coliere cel mai des. Această particularitate a fost interpretată în mod eronat de anumiți autori de specialitate drept rezultatul unui proces de contaminare a culturii locale prin influențe arabe.

Acum dacă ai început să treci în minte prin basmele pe care le-ai auzit în copilărie, o să-ți dai seama că ele au ajuns la tine după secole de prelucrare prin tot felul de interpretări.