Toate modurile penibile în care bărbații români au încercat să mă agațe ca însoțitoare de zbor

Disclaimer: Acest articol nu e un tutorial și nici un mic ghid de „Cum să”. De asemenea, autoarea a lucrat pentru mai multe companii aeriene, deci contextul în care anumite întâmplări s-au petrecut poate fi diferit. 

Cred că cele mai vehiculate idei preconcepute despre meseria mea de însoțitoare de zbor e că suntem acești globetrotteri „instagramabili”, care câștigăm o droaie de bani și suntem foarte ușor de agățat pentru că suntem azi aici, mâine la Paris, poimâine la Iași și c-o viață sexuală suntem datori cu toții. Stereotipurile astea sunt parțial adevărate și nu prea, pentru că pe Instagram nu apar flecurile rupte pe culoar de la împins cărucioarele și nici ratele la bancă, iar la Paris n-apuci mereu să stai. 

Dar asta nu-i împiedică pe unii să-și încerce norocul și, deși am aceeași toleranță pentru tentativele de agățat la locul de muncă cum o am pentru ananasul din pizza, pot să zic că istoria a dovedit că există și excepții plăcute.

Cât timp ești în uniformă e ca și când ai purta o pelerină invizibilă pe care scrie mare: „Deranj”. Adică oamenii își permit să-ți reproșeze chestii, să te-njure, să aibă pretenții abracadabrante, dar și să te agațe. Deși asta nu prea funcționează, de fapt, cel puțin nu pe mine, iar asta probabil că e de la contrastul dintre zâmbetul profesional și privirea ucigașă, de la petele de sos de roșii de pe cămașă sau chiar de la faptul că am această superputere de a părea ocupată tot timpul. Dar, cum am zis, tentative au existat.

Eram elevă în pregătire și asiguram sârguincios cabina, când am observat că unui pasager care avea loc la culoar i-a căzut vesta de salvare de sub scaun. Cum eram în rulaj și ne pregăteam de decolare, iar pasagerii erau așezați și cu centurile legate, mă arunc în patru labe pe culoar să-i fixez omului vesta acolo unde-i era locul. 

Pasagerul, profitând de situația mea vulnerabilă, m-a întrebat: „Ce e asta?”. Eu, care tocmai făcusem demonstrația cu vesta, am dat ochii minții peste cap și i-am răspuns, în timp ce mă căzneam să fixez vesta sub scaun: „Dacă ați fi fost atent la demonstrație, ați fi știut că e vesta dumneavoastră de salvare”. Mica mea aroganță n-a rămas netaxată pentru că: „În loc să mi-o îndesați între picioare, nu mai bine îmi arătați încă o dată cum să mi-o pun?”.

Nu că-mi venea să i-o pun, îmi venea să i-o fac ștreang, mai ales că glumițele și apropourile au continuat pe parcursul zborului cu întrebări de genul: „Cum suflu în tub?", „De unde trag să se umfle?" sau „Dacă ne prăbușim, o să ne udăm?". În momente d-astea te rogi la Dumnezeul aviației să nu se-ntâmple nimic, niciodată, pentru că nici echipele de salvare nu te mai scapă de amintirea glumițelor grobiene. 

Să-ți amintesc, desigur, și de „clasici”: cred că nici când vom zbura cu aeronave de agrement către Marte n-o să moară replica următoare, care ar trebui menționată și pe lista obiectelor pe care nu trebuie să le ai în bagajul de mână, undeva între geluri și spray-uri. Am auzit-o de atâtea ori, încât am deja în reflex reacția de a mă întoarce pe câlcâie și pleca oriunde în altă parte. Nu, nu e legendă aeriană, ea chiar există. Aplauze pentru: „Parașute aveți?”.

Nu știu ce anume îi face pe anumiți bărbați să creadă că întrebarea asta e modul prin care o însoțitoare de bord să zică „Gata, ăsta e bărbatul visurilor mele”, dar mai cringe de atât nu se poate. 

Mai departe, o altă tactică consacrată și sadică e a micilor servicii și favoruri. Sigur, suntem acolo pentru dumneavoastră, dar nu doar pentru dumneavoastră. Mi s-a întâmplat pe un zbor ca un pasager să-și dorească atât de mult prezența mea, încât butonul de apel era pe cale să-și dea demisia. Ba un pahar, ba o pungă de crănțănele, ba un șervețel, iar asta pe un zbor destul de agitat și nu foarte lung, unde aveam oricum destul de muncă.

Colegele au încercat să salveze situația și se mai duceau și ele, dar mereu le ruga să mă duc eu. Până la urmă, n-am mai rezistat și i-am zis că dacă mai vrea ceva de băut sau de mâncare, să vină în spate. Ceea ce a și făcut. Când în sfârșit terminasem treaba, era liniște în cabină și mâncam în bucătărie. Aud în spatele meu o voce: „Nu vă supărați…”. N-am mai avut timp să mă supăr, că m-am speriat atât de tare, încât am urlat de m-a auzit și turnul de control, după care l-am dojenit: „Vrei să mă omori!?”. Omu’ s-a făcut tricolor la față și a renunțat la orice tentativă de abordare, la abuzat butonul de apel, la tot.

Altădată, după ce-am terminat relativ repede treaba, stăteam singură în partea din față, executând activitatea mea preferată: privitul în gol. Pasagerul de pe primul rând privea și el, dar către mine, zâmbind. I-am zâmbit și eu înapoi din reflex, așa că a prins ocazia să se bage în seamă. Era un tip agreabil, deloc intruziv, nu m-a deranjat să pălăvrăgesc cu el să mai treacă timpul. Înainte de aterizare, mi-a cerut numărul de telefon și m-am gândit: „De ce nu?”.

Timp de vreo câteva zile am tot vorbit, el tot mă întreba chestii pe care nu se obosea să le rețină, lucru care mă scoate extrem de tare din minți. Era ca și când aș fi vorbit cu bunică-mea care are Alzheimer. Bine, poate și pentru că avea vreo douăzeci de ani în plus față de mine, deci cred că se încadra lejer în categoria de risc.

Totul a culminat cu o conversație într-o dimineață când mi-a scris că m-a visat. Poate dacă aveam vreo cinșpe ani m-aș fi entuziasmat, da' așa... Dacă s-ar fi oprit acolo, să zicem că aș fi digerat replica asta de almanahul trubadurului îndrăgostit, dar a plusat cu o descriere amănunțită despre cum eram eu îmbrăcată într-o rochie cu floricele galbene. Ok, pot să trec peste replici insinuante și alte libidinoșenii, da' la rochie cu floricele galbene trag linie. Nimeni, niciodată, n-o să mă vadă îmbrăcată în așa ceva, nici măcar în vis. 

Pe un alt zbor eram la servire cu una dintre colegele mele și serveam niște lăutari veniți dintr-un turneu iberic. Ei foarte înfometați, însetați și vorbăreți, nu conteneau să ne facă complimente. Noi nu știam cum s-o tăiem mai repede să nu escaladeze situația, dar, din păcate, n-am reușit în timp util. Au tot insistat să ne întrebe cum ne cheamă, noi evitam, până când inevitabilul s-a produs printre supe instant, cafeluța 3 în 1 și punguțe de Bake Rolls cu ceapă: „Pentruuuu cele mai frumoase feteee din tot avionuuuu', șefeleeee la baaaani”. Nu mai țin minte ce ne-au cântat, dar măcar s-a înviorat atmosfera. 

După ce-am terminat de îmbarcat pasagerii pe o altă cursă, vine agentul de sol spășit să-mi spună că e un pasager în terminal care face marele scandal că i s-a pierdut bagajul de cală pe zborul de legătură, respectiv tot echipamentul de schi. Am întrebat dacă e foarte grav și nu se poate controla și agentul mi-a zis că a depășit momentul de criză, dar că e foarte supărat. Mi-am anunțat colegii și comandantul și am convenit că, dacă se suie în avion și face urât, îl debarcăm instant. Hop, îl văd și p-al meu cum vine cătrănit nevoie mare și remarc că e un domn chiar foarte drăguț. Așa că de ce să nu fiu și eu drăguță? Păi, nu?

L-am întrebat, în termeni profesionali, dacă are de gând să facă circ și panaramă și a zis, rușinat, că nu e cazul, că știe că a exagerat, dar ce face el fără echipament trei zile la munte? Aww. Nu știu ce făcea el trei zile la munte, dar timp de o oră și jumătate cât dura zborul aveam de gând să-l fac să uite de necaz. După ce-am decolat, m-am dus la el să-i ofer o cafea, să-i mai treacă din supărare. S-a mai relaxat, am început să vorbim, dar venea vremea service-ului. Conștiincioasă, îi prezint scuzele mele, mă duc să-mi fac treaba, ajung în spate și le povestesc colegilor că, uite, pasagerul drăguț, așa și pe dincolo. Ăștia doi: „Fraiero, nu puteai să ne lași doar pe noi la service? Ne descurcam. Du-te și vorbește cu el acum.”

Dar ce să-i mai zic, ce să fac? Stăm noi, ne gândim și vine colegul cu ideea minunată să-i dau mărul de pe platoul meu. Eram cam în dubii, era totuși mărul meu, dar mai aveam juma’ de oră și aterizam și eram în până de idei. Îmi iau mărul și inima în dinți și îl întreb dacă-l vrea, că nu mâncase nimic din ce aveam la bord. Ia mărul, reintrăm în vorbă, haha și hihi, el tocmai mă întreba de unde sunt, simțeam că vine momentul să-mi ceară numărul de telefon. Pac! Se aprinde semnalul pentru utilizarea centurilor de siguranță pentru aterizare. Eu, parcă posedată de duhul stahanovist, l-am lăsat pe om la jumătatea frazei să mă duc să fac anunțurile și să asigur cabina, de parcă mai aveam douăzeci de secunde până la aterizare, nu douăzeci de minute. Ajung în spate, colegii entuziasmați:

-E, i-ai dat numărul de telefon? Zi-ne, zi-ne tot! 

-Păi vorbeam, m-a întrebat de unde sunt și s-a aprins semnalul de aterizare. 

-Șiiii?

-Păi, și m-am dus să fac anunțurile. 

Cred că priviri mai dezamăgite de la colegi n-am primit nici când i-am rugat să facem service de două ori pe o cursă de noapte. M-au dat afară din bucătărie și au zis să nu mai vin la ei pe cursa aia.

Acu’, stăteam pe strapontină (scaunul însoțitorilor de bord de pe culoar) și îmi făceam procese de conștiință, că tare prostuță am fost, dar sigur când o să coboare o să zică el ceva. A zis: „Mulțumesc, la revedere”. Și i-am mai dat și mărul meu.